De Simona Catrina (1968-2017)
În 2014 am îndrăznit să comit un anacronism romantic: am plecat în luna de miere cu două luni înainte de nuntă. Desigur, din superstiție, am făcut trei pași înapoi la Otopeni, când paza aeroportului, echipată în negru-pisică, mi-a tăiat calea. Nașii noștri de cununie, Gabriela și Lucian Voinea ce locuiau atunci în Thailanda, au avut o inițiativă zglobie. Ne-au invitat la ei pentru 30 de zile, din aprilie până-n mai (că, dacă n-o fi chiar de miere, măcar lună să fie), ca să fie siguri că ne trăim tandrețea înainte de fascinanta harță domestică. Bagajele erau îndopate cu cele mai sexy piese din casă, pe care nu le-am purtat deloc fiindcă, odată ajunși în Bangkok, apetitul pentru cochetărie a fost oarecum avariat de căldură.
Casa gazdelor noastre era superbă, decorată și utilată ca în reviste, numai că prezenta un încântător dezavantaj: avea cinci etaje, iar apartamentul pentru oaspeți se afla (ați ghicit) la etajul cinci. Dimineața, eu coboram în living cu o sarsana de zece kile, în care puneam tot ce-mi trecea prin căpățână ca nu care cumva să fiu nevoită să urc din nou eu fiind de-un sedentarism patologic. Nu ne lipsea nimic, în afară de calciu (mie) și răbdare (logodnicului meu). Așa că amplele peripluri prin Bangkok au fost uneori vătămate de pauzele noastre lungi și dese. Dar Thailanda e plină ochi de terase și alte forme de cârciumioare persuasive. Am petrecut mult timp buchisind meniuri mirobolante. Doru, dragostea vieții mele, mânca întruna celebra supă otrăvită Tom Yum Goong, era ca Alexandru Macedon, care degusta zilnic arsenic, spre a deveni imun.
Lăsând gluma la o parte, mâncarea lor e delicioasă, doar că Simona Catrina are ulcer și nu poate să se bucure de splendoarea ardeiului mai iute ca moartea. Gabriela și Lucian nu ne-au lăsat să ne blazăm artistic în Bangkok, ne-au mai dus în două locuri pe care n-avem cum să le uităm vreodată. Asta fie și pentru faptul că neam de neamul nostru n-a mai fost în asemenea insule, respectiv stațiuni: Phuket și Chiang Mai. O săptămână colo, o săptămână dincolo, restul în Bangkok.
Cultură generală, după buget, mică
La Palatul Regal din Bangkok, ne-am mai logodit o dată, pentru orice eventualitate. Nu de alta, dar când am văzut că Buddha thailandez n-are burtică, așa cum are cel chinez, ne-a pocnit o emoție incomensurabilă. Ne-am descălțat regulamentar, înainte să intrăm în spectaculosul templu. N-aș fi avut acest bun-simț spontan – parțial din ignoranță, parțial din hipertermie la cap –, dar am văzut că așa făcea toată lumea, iar eu de mică am avut un puternic spirit de turmă, spre disperarea părinților mei.
N-am văzut în viața mea atâta nestemăție ca în Thailanda. Palatul era ca un OZN retro, plin de sclipiciuni fantastice, aveam senzația că m-a catapultat cineva pe altă planetă. Am deschis gura de o sută de ori, spre a pune tot atâtea întrebări tâmpite, dar am renunțat în ultima clipă, de teamă că nu mă mai ia Doru de nevastă, el fiind partea cultă a familiei, iar pe mine nu mă omoară frumusețea, ca să compensez. Uitasem să vă spun că la intrare m-au obligat să mă îmbrac într-o fustă împrumutată de personalul angajat la fața locului, asta pentru că au considerat că port niște budigăi cam strâmți. Eu și Doru ne-am pozat unul pe altul, n-avem nicio fotografie comună de la palat, nu pentru că ne-am fi temut să nu ne fure cineva camera foto, ci pentru că ne era lene și jenă să agităm inutil masa de turiști cu cererea „fă-ne și nouă o poză, pliz”.
All I wanna do is drink wine with you
Insula Phuket era un paradis, de câteva ori chiar am întrebat dacă am crăpat cumva și-am ajuns pe lumea cealaltă. Pe urmă, îmi răspundeam singură că mai mult ca sigur încă trăiesc, deoarece nu cred că aș fi avut acces în rai din prima încercare, la ce CV pământesc și păcătos am. Nașii noștri ne-au dus în cele mai ispititoare localuri de pe insulă, am mâncat fructe de mare și pește până am ajuns să regret că n-am asigurare medicală în Thailanda, că nu o dată simțeam nevoia să sun la Urgențe, după câte-o masă cocoșată de bunătăți locale.
Seara, picam lați de oboseală în hotelul de cinci stele (da-le-ar Dumnezeu sănătate nașilor, că nu mai făcusem de mult dragoste… ăsta, pardon, baie într-un jacuzzi cu găurele argintate). De fapt, luna noastră de miere a avut vreo 27 de nopți de pălăvrăgeală plăcută, la un vin bun și la ceva ce înclin să cred că era whisky thailandez, deși logodnicul meu susținea că e brandy. Juriul deliberează încă. În orice caz, alegeam acest sortiment de cocârț și pentru că era cea mai ieftină băutură tare (eu nu sunt o mare amatoare de vinuri și de bere, deci nu-mi rămân multe opțiuni), dar și pentru că voiam neapărat să gust băuturi cu specific local, așa cum citisem eu prin almanahuri că trebuie să facă orice turist deștept.
Ia-ți, mireasă, rochia bună!
La Chiang Mai, eu visam să mă aburc pe elefanți și să chiui de-acolo ca un cowboy, în timp ce iubitul meu avea să mă pozeze, ca să vadă mama pe unde am fost și, normal, să împroșc Facebook-ul cu imagini exotice, să moară dușmanii de necaz și să nu-mi dea like-uri. Doar că, pe drum într-acolo, Cătălina (fetița superbă și deșteaptă a nașilor mei) mi-a ținut o lecție de etică și compasiune. Mi-a spus ea că a te cocoța pe elefanți e un abuz, că animalele sunt chinuite și că trebuie să descurajăm aceste practici, așa cum purtăm mai nou blană de plastic, spre a nu mai linșa marmote nevinovate. Am plecat fruntea, rușinată de impulsul meu de a călări mamifere de patru tone, care vor muri strivite de cele 63 de kile ale mele. Dar nu voiam să necăjesc copilul pe care îl iubesc, așa că i-am promis că mă abțin. Nu ne-am abținut, în schimb, de la preumblarea pe la incredibilul Templu Alb din Chiang Rai, o patologic de frumoasă construcție, o capodoperă a arhitecturii și religiei. Am stat cu gura căscată la propriu, mai ales că oricum simțeam nevoia să scot limba ca un cățel, de căldură și de sete. Iar templul părea făcut din zahăr, ceea ce-mi adâncea setea, normal. Pe urmă, nașii mei mi-au cumpărat din Chiang Rai un inel de logodnă din perle naturale, că mirele meu nu apucase, și așa s-a parafat unirea sufletelor noastre. Nașa a scăpat un minut nesupravegheată și și-a cumpărat din goana calului o rochie divină, făcută din mătase scoasă direct din vierme. Soțul ei a privit-o cu duioșie și tandrețe, adică genul acela de senzații pe care numai un card de credit hărtănit ți le poate oferi. Priceless. Dar Gabriela a spus că aia era rochia menită să fie îmbrăcată la cununia mea civilă, așa că toată lumea a acceptat fericită tranzacția.
Am plecat din Thailanda cu valizele pline de suvenire, cadouri de la nași, plus costumele de nuntă. De-acolo mi-am luat rochia de mireasă, deoarece costa un sfert din cât aș fi dat pe ea pe strada Lipscani din București. Iar ginerică și-a luat costum de cașmir, bleumarin, e ca un pui de mariner sau marinal, cum s-o fi spunând. Mi-au cumpărat nașii mei pantofi Chanel, care în România m-ar fi costat cât casa mea. Îi țin în vitrină, să nu se strice. Oh, bine că mi-am amintit de ei, nu i-am mai șters de praf de două zile.