A fost o întâmplare să ajung într-un sat oarecare lângă Ubon Ratchatani. Îmi spusese odată prietena mea Niracha – cel mai grozav ghid pe care l-am avut în toți anii de străbătut Thailanda – să nu ratez dacă am ocazia ca să asist la… o lecție de făcut clopoței.
Pe lângă toate templele din Regat veți auzi fie clinchetele zglobii din clopoței ca de jucărie, fie sunete grave și intense ale clopotelor și gonguriloe mari – pe care să știți că aveți voie să le loviți, pios, de trei ori: pentru noroc, sănătate și ce mai vrea călătorul să-și dorească.
Clopoțeii din templele buddhiste au rol spiritual și sunt folosiți în ritualuri pentru a marca începutul sau sfârșitul meditației, ori pentru a transmite rugăciuni.
Sunt fabricați printr-un proces tradițional de turnare a metalelor, care poate varia ușor în funcție de regiune și cultura specifică. În general, acești clopoței sunt realizați din bronz sau alamă, deoarece aceste aliaje au proprietăți acustice excelente și sunt durabile.
Așadar, intru într-o ogradă thailandeză de pe lângă Ubon Ratchatani unde roboteau câțiva localnici, membri ai aceleiași familii ce se ocupă cu producerea și vânzarea clopotelor.
Ce făceau meșteșugarii? Sculptau întâi un model detaliat al clopotului, de obicei din ceară sau lut, cu inscripții, simboluri sacre și decoruri tradiționale. Apoi făceau o matriță din lut sau nisip, care va conține forma exactă a clopotului. Bronzul (aliaj de cupru și staniu) sau alama (aliaj de cupru și zinc) sunt topite la temperaturi foarte ridicate, uneori fiind adăugate și alte metale pentru îmbunătățirea sunetului, apoi sunt turnate în matriță și lăsate la răcit. După care clopotul e finisat, lustruit, i se ajustează grosimea pereților și dacă e necesar i se adaugă inscripții și simboluri.
Metalul cel mai frecvent folosit este bronzul pentru claritatea și profunzimea sunetului; alama, folosită mai rar, asigură un sunet luminos și strălucitor. Uneori se folosesc metale prețioase sau fier în combinație cu bronzul pentru caracteristici acustice unice.
Aici am văzut cum în niște cuptoare de lut gen țest – oltenii trebuie să știe ce e ăla -, se „coc” piesele mai mici; bărbații folosesc niște unelte moștenite de trei generații, femeile se ocupă de detaliile fine.
Ce mi-a plăcut? Ceara de albine turnată în matrițe și apoi incizată grațios. Finalul procesului e un mic spectacol audio, căci se fac probele de sunet: uneori, clopoțeii sunt ajustați prin cioplire sau subțiere pentru a obține tonul dorit.
De atunci, ascult parcă altfel clopotele cu sunete grave ca tunetul sau tilinguțele cu sunete mititele ca picăturile de ploaie. Căci toate grăiesc pe limba lui Budhha, în toate templele de-a lungul și de-a latul Thailandei.
Text și foto: Anca Ciuciulin