Fusese rost de o furtună de toată frumusețea. Tunete, fulgere, ploaie torențială – tot tacâmul. Iar noi? Noi aveam planuri mari: să vizităm plaje pustii, ascunse, unde să ne întindem ca șopârlele la soare. Numai că soarele era de negăsit.
Am refuzat din răsputeri să deschidem aplicațiile meteo. Dacă tot era să ne stricăm ziua, măcar să păstrăm un dram de suspans! Ne-am hotărât să plecăm în necunoscut, implorând zeii să ne scoată soarele de unde l-au ascuns. De altfel, dacă ar fi fost vreme bună, nici n-am fi părăsit plaja din fața cazării – serios, cine ar fi făcut-o? Burțile la soare, un cocktail cu umbrelute sau fructe exotice și… cam asta era tot ce ne trebuia. Dar, cum norii nu ne-au întrebat pe noi ce vrem, am zis: fie!
Ne-am așezat cuminți în vanul cu aer condiționat, alături de Toon, ghidul nostru, și ne-am lăsat purtați unde avea el chef să ne ducă. Muzică în difuzoare, râsete, lada de beri la gheață – ce mai, toate ingredientele pentru o excursie de vis! Drumul spre sud de Kanon era absolut magnific: o vegetație de-un verde exploziv, palmieri, munți acoperiți de junglă, păsări exotice… o nebunie!
Doar că noi eram niște copii mari puși pe cârcoteli.
— Păi bine, mă Toon, da’ noi nu mergem la plajă?
— Ajungem în cinci minute, ne-a liniștit el.
Cinci minute! Am început să ne foiam de parcă cineva ne ținea legați. Și, într-adevăr, după cinci minute, am coborât într-un colț de paradis. O plajă pustie, câțiva localnici lenevind pe terase din lemn, apa verde-albastră la concurență cu cerul din care nuanțele de gri dispăruseră complet. În doi timpi și trei mișcări, ne-am aruncat hainele și-am sărit în apă ca niște pinguini scăpați de la zoo. Soare, cer senin, briză perfectă – nici urmă de furtună! Norii ăia negri rămăseseră undeva în spate, supărați că nu ne-au stricat vacanța.
Între timp, Toon, om prevăzător, s-a întors cu lada de bere și câteva rogojini. Băiat deștept, știa exact ce ne trebuie. Ne-a lăsat acolo și a dispărut, promițând că revine când ne apucă foamea și de parcă avea un senzor în stomacele noastre a apărut la momentul potrivit.
Cum nu pot sta nici măcar cinci minute la plajă fără o carte, un joc de cărți, ceva… am zbughit-o în lungul plajei la plimbare. Cremă de soare? Ce prostie! Eu nu mă dau cu „smacurile” alea și, oricum, nu stăteam pe loc, deci la ce mi-ar fi trebuit? M-am lăsat purtată de vânt, de valuri, de foșnetul palmierilor… încât am uitat de tot și toate. Un cadru perfect să uit de lume. Și am uitat. Până mi-am dat seama că nu mai văd locul de unde plecasem.
Întoarsă la grup, am găsit trupa deja flămândă și într-o dezbatere aprinsă despre unde mergem la masă. Terasele din spatele nostru? Prea aproape! Voiam ceva mai special. Noroc cu Marius, care a găsit un restaurant la cinci minute de mers cu mașina. Așa că, din nou în van!
Când am ajuns… Doamne, ce loc! Restaurantul Moon Coffe &Roti pe un deal terasat, cu o terasă suspendată deasupra mării împrejmuit de vegetație luxuriantă, priveliște ca-n reviste, briză perfectă. Ne-am așezat la masă și-am comandat tot ce am putut. Adică TOT meniul. Mâncarea? Dumnezeiască! Chiar dacă, la un moment dat, simțeam că scoatem flăcări pe nări si urechi de la cât de picant era totul, desi comandasem prevăzători „no spicy”. Dar ce mai conta ardeiul iute când aveam marea la picioare și vinul rece pe masă?!
A fost prima oară când ne-am dat seama că noi eram „exoticul” în acele locuri. Ni se făceau poze pe furiș sau chiar direct. Chelnerii ne-au rugat, pe rând, să îi lăsăm să ne fotografieze sau să facem poze cu ei. Apoi au venit administratorii localului să ne mulțumească pentru prezență și, din nou, poze! Alex, cu 1.95 m înălțime, era un soi de Gulliver în țara piticilor, iar privirile curioase erau inevitabile.
Când soarele a început să apună, ne-am gândit să ne întoarcem la cazare. Dar Toon avea alt plan:
— Mai avem un stop, un view point.
— Păi ce să mai vedem, că am văzut toată coasta de pe terasa restaurantului?
Dar n-a fost loc de negociere.
Așa că am pornit pe unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care le-am văzut vreodată. Atât de frumos, încât l-am rugat pe Toon să oprească să facem fotografii fix pe mijlocul drumului. În trei secunde, toate mașinile care treceau (noroc ca erau foarte putine) s-au oprit și ele, iar șoferii au început să facă același lucru. Un grup de localnici s-a apropiat timid și ne-a rugat să facem poze împreună. Și uite-așa, într-o oprire spontană, oameni care nu se cunosc, dar se bucură unii de alții, își zâmbesc, se îmbrățișează, râd, se fotografiază ca și cum ar fi prieteni de-o viață. A fost genul acela de moment plin de umanitate, în care două grupuri de oameni se întâlnesc, se salută, se îmbrățișează și fac poze ca și cum ar fi petrecut împreună un întreg sezon de vacanță.
Sufletul mi s-a umplut de bucurie. În timp ce comentam în mașină cât de drăguți sunt thailandezii, am ajuns la view point. Și da, își merită din plin numele, deși spune prea puțin despre un parc superb, construit vizibil cu scopul de a face poze 360 de grade.
Pentru mine, acele momente au fost sublime. Genul acela în care timpul stă în loc și mulțumești oricui – divinității, universului, familiei, prietenilor – că poți și îți permiți să trăiești astfel de momente, să-ți arzi pe retină imagini de o frumusețe pentru care cuvintele devin mult prea puține.
Atât de mare a fost bucuria și senzația de bine, încât, în secunda doi, am simțit nevoia să compensez. Și nu am putut să nu mă gândesc: de ce? De ce, în loc să muncim ca să ne putem bucura de astfel de momente, să le trăim deplin cu mintea cu sufletul cu întregul corp, avem această nevoie stupidă de putere, de înarmare, prin care zdrobim suflete și pământul de sub propriile tălpi, transformându-le în munți de cenușă?
M-a bușit plânsul. Nu de tristețe. De prea multă frumusețe.
Era un „prea-plin” de frumusețe pe care trebuia să-l golesc. Un „prea-plin” de frustrare pentru tot ce se întâmplă în lume.
Am plecat… mintea mea era departe, eram copleșită și nu mai voiam să adaug nimic acelei zile absolut superbe.
Seara s-a încheiat la o piață de noapte unde… ei bine, ne-am băgat în gura viermilor și a gândacilor, pardon invers…. Adică i-am mâncat, ca să nu murim proști. Apoi, ne-am retras la o petrecere locală cu muzică live, bere la draft și oameni senini.
Seara a fost minunată, dar eu încă nu coborâsem de pe vârful emoțiilor. Poate doar mâncatul de viermi m-a readus la realitate… Dar, în rest, am fost pierdută pe acele meleaguri până când am adormit roșie ca un rac fiert.
Dar ce mai conta; sentimentul de bine anula orice altă senzație.
Să nu stricăm această planetă, să nu distrugem aceste locuri fabuloase, vă rog…
Text și fotografii: Anamaria Marinescu