Fluviile au un fel aparte de a-ți vorbi, fără sunet și fără grabă. Când am ajuns prima oară pe malul Mekongului, am avut impresia că stă și că, odată cu apa, s-a oprit și lumea din mers. Era cald, bineînțeles, aerul era umed și se lipea de haine, iar apa curgea cu o lentoare care te făcea să respiri mai încet. Știam că am de bifat câteva așezări riverane… Nu știu cum e Mekongul sus spre izvoare sau odată ajuns în delta vietnameză după călătoria lui de 5.000 km. Dar aici, în nordul Thailandei, mărețul fluviu nu e doar o frontieră – e un personaj mut, discret, care ține în echilibru două lumi ce se privesc fără să se atingă.
Chiang Khong – dimineți de ceață și lemn ud
Aici, diminețile încep neutru, în alb lăptos. Ceața se ridică lent, aproape lasciv, iar din aburi se ivesc siluetele bărcilor lungi, cu motoarele lor ce încă sunt tăcute. Pe faleză miroase a lemn umed și a cafea prăjită. Câteva femei trec grăbite cu coșuri de ofrande pentru a ieși în calea călugărilor, iar câinii dorm imperturbabili pe marginea drumului.
În lumina moale a dimineții, Mekongul pare că nu s-a decis spre care lume să plutească – cea reală sau cea imaginară. Nu se întâmplă nimic spectaculos, de fapt, nu se întâmplă nimic-nimic. Dar tocmai absența evenimentelor devine esența locului. Aici, la Chiang Khong, înveți să te uiți, pur și simplu, la apă.
Chiang Saen – zidurile vechi și poezia frunzelor
Drumul până la Chiang Saen trece printre livezi de mango și tec. Orașul e mic, cu ziduri de piatră vechi și pagode ascunse printre copaci. Într-un templu pustiu, o pasăre tot intră și iese pe sub acoperișul spart, într-o căutare fără vreun aparent efect spiritual.
Totul pare oprit în timp. Câteva biciclete trec fără grabă, iar din curțile caselor se aud radiouri vechi, cu voci care vin de departe. La apus, Mekongul se colorează în arămiu și se întinde tăcut până dincolo de graniță. E un loc care nu cere nimic, doar să fii acolo iar mintea să-ți zică „ia mai stai locului”.
Triunghiul de Aur – locul unde se întâlnesc două râuri și trei țări
Ei, deja aici știi că vei simți amprenta misterioasă a faptelor și nelegiuirilor înnecate (unele, la propriu) în adâncurile apelor. Triunghiul de Aur este deopotrivă și despre legenda opiului, și despre peisajele dinspre cele trei țări adiacente: Thailanda, Laos, Myanmar. Din templul de pe colină se vede cum fluviile Mekong și Ruak se unesc, fiecare purtându-și propria culoare. Între ele, o fâșie de pământ simbolică și o liniște adâncă.
În aer se simte mirosul de pământ reavăn, de fum ușor, de flori ofilite lăsate drept ofrandă. Deși turiștii vin, unii vizitează curioși și Opium Museum și pleacă, locul rămâne imobil, cu același aer misterios și suspicios; ciudat, te simți cumva vinovat ca un traficant de prin anii 1950…
Nong Khai – ploaie, sculpturi și aer dens
Aici, Mekongul e lat cât Dunărea și lent ca o amiază de duminică. Orașul pare că se complace într-o domoală letargie estivală. Ploaia e cumsecade, caldă și scurtă, lăsând în urmă miros de flori, fructe coapte și pământ cald.
În parcul Sala Keoku, statuile uriașe din beton par să respire. Printre ele, vegetația crește în legea ei, iar aerul e palpabil, are consistență, se așterne în straturi de parcă alternează umiditate și liniște. Pe faleză, seara, oamenii ies la plimbare. Copiii aleargă, vânzătorii aprind lumini, iar râul devine oglinda cerului. Totul are o simplitate senină, fără nimic artificial.
Nakhon Phanom – catifeaua luminii și pacea dintre maluri
Aș zice că, pentru mine, Nakhon Phanom a fost un oraș tandru, cu moliciune, fără stridențele urbane la care te aștepți uneori chiar și în provincie. Casele vechi din lemn, templele albe și bulevardul care urmărește râul dau impresia unui loc care trăiește în ritmul apei. După o ploaie lungă, lumina devine aproape argintie.
Pe mal, miroase a tămâie și a iarbă proaspăt cosită. Pe partea cealaltă, în Laos, se văd câteva lumini izolate. Mekongul curge între ele, tăcut și egal, pare că împarte dreptate… Este genul de loc în care înveți că în Siam liniștea nu e absența vieții, ci o formă a ei.
Mukdahan – privilegiul premierei
Ghidul agenției mi-a confirmat: eram primii români ajunși vreodată în Mukdahan! Am privit cu mândrie și emoție majestuosul fluviu, mi-a părut solemn când l-am salutat. Apoi orașul a decis că merit o recompensă și mi-a scos în cale piața unde femeile etniei Phu Thai vând eșarfe țesute manual. Firele colorate atârnă din gherete și de pe tarabe ca niște șuvițe de ape mai zburdalnice decât ale râului aflat la o aruncătură de băț.
Urc în turnul de observație. Mekongul pare nesfârșit – pe partea cealaltă, Laosul e doar o linie albastră, tremurândă – dar, cumva, nu mai mi se pare intimidant. Aerul e dens, iar totul e învăluit într-o lumină gălbuie, ca o fotografie în sepia. Întorc privirea spre uscat, unde robele de șofran ale călugărilor buddhiști punctează optimist străzile. Și ultima imagine din Mukdahan, o familie ia masa pe un ponton – ce poate fi mai simplu și autentic thailandez?!
Cu ce am rămas după acest rendez-vous cu Mekongul? Că nu se lasă descoperit doar din filme și poze; dar te lasă, o vreme, să-l însoțești. Să vadă dacă ai înțeles ceva despre viața ta și a altora. Plecăm fiecare în drumul nostru și pun în bagaj tăcerea lui plină, care spune totul fără un cuvânt.
Text: Anca Ciuciulin
Imagini: Unsplash / Pixabay / TAT / Anca Ciuciulin