Holurile hotelurilor sunt mai mult decât spații de recepție și de dialog convențional. Sunt pauze de tranziție, sunt praguri emoționale dintre exterior și interior, dintre graba itinerariului, oboseala traficului, agresiunea soarelui și ritmul lent al relaxării bine meritate la final de zi.
Eu nu grăbesc niciodată procedura cazării într-un hotel din Thailanda. Chiar dacă sunt obosită, chiar dacă e cald, chiar dacă vreau doar cheia camerei… Lobby-ul e un spațiu care cere timp și atenție. Dacă îl traversezi prea repede, pierzi ceva esențial.
Lobby-ul ca spațiu de tranziție
De fiecare dată observ cu simțuri treze. Întotdeauna, mirosul — nu parfumul generic de hotel, ci ceva vegetal, aproape crud – poate lemongrass, poate frangipani. Uneori, felul în care lumina cade pe lemn sau pe piatră, sau cum cineva aranjează calm o vază cu flori, ca și cum nimeni nu se uită. Sau amplasarea decorurilor, statuete și țesături tradiționale, uneori artefacte veritabile, la vedere și îndemână – căci sunt și recepții intime, aproape ceremoniale.. Alteori, remarc ținuta gazdelor ce îți oferă paharul cu infuzie mov de Butterfly Pea și prosopelul rece, umed și parfumat.
De ce nu grăbesc niciodată check-in-ul
Recepțiile hotelurilor thailandeze nu te agresează ca un amfitrion exaltat, cu indicații și explicații. Adică au ceva teatral, e adevărat, dar fără (evidentă) ostentație. Nu sunt făcute (doar) să impresioneze prin opulență, ci să inducă o stare. Te lasă să te așezi. Să-ți tragi sufletul. Să te dezlipești de ce ai adus cu tine din afară. Check-in-ul e secundar; principală e tranziția stărilor tale.
Ce observ înainte de orice
La hoteluri de cinci stele, precum Siam Kempinski din Bangkok, frontdesk-ul este operă de artă. La fel și la 137 Pillars House din Chiang Mai. La resorturi de prin insule cu iz cosmopolit, cum ar fi Anantara din Samui, e prietenos și cu touch artistic local; la pensiuni din junglă, precum Fern Resort sau Boklua View din Nan, nu există un „birou” în sens clasic, ci o masă joasă, aproape domestică, unde check-in-ul devine conversație, nu procedură… (Cât despre Mandarin Oriental Dhara Devi, standardul meu suprem, voi reveni cu alt text.) Peste tot am avut impresia că spațiul a fost gândit mai mult pentru așteptare decât pentru trecere rapidă spre dușul din cameră.
Recepția nu e un birou, e o stare
Mie îmi plac lobby-urile deschise, fără pereți și uși, doar o tranziție fluidă între grădină, apă și spațiul de primire. Nu pentru exotism, ci pentru naturalețea cu care sunt construite. Nimic demonstrativ, nimic „instagramabil” cu orice preț. Doar o logică simplă a locului: aer, umbră, apă, răcoare, și unde sunetul dominant nu este muzica, ci apa — o fântână, un iaz, un bazin cu nuferi. Aici, așteptarea nu e timp pierdut. E parte din experiență. Și poate că asta e una dintre cele mai subtile forme de ospitalitate: să nu simți presiunea timpului.
De la hoteluri de 5* la pensiuni în junglă
Selectând imaginile pentru acest text am revăzut aceste spații și ca niște declarații de intenție. În lobby înțelegi imediat dacă hotelul va fi zgomotos sau calm, rigid sau flexibil, atent sau pur și simplu eficient. Nu am nevoie să văd camera. Știu deja. Sunt imagini despre ospitalitate, despre ritm, despre felul în care o țară știe să te primească, să creeză un intermezzo între drum și odihnă, între străin și oaspete. Un spațiu unde nu ți se cere nimic imediat.
Ospitalitate low motion, la figurat
Lobby-urile thailandeze sunt, de fapt, un rezumat al țării, ca niște praguri simbolice unde am încetinit fuga. Unde am știut, fără să formulez, că sunt pe mâini bune. Dincolo de ele, nu e doar un pat sau o cameră, ci promisiunea unei stări: liniște, atenție, timp dilatat.. Un echilibru inteligent între tradiție și modern, între sacru și funcțional. Sculpturi discrete, motive buddhiste, țesături artizanale coexistă firesc cu designul contemporan, cu linii curate și lumina calculată. Totul pare așezat cu grijă, ca și cum spațiul ar avea răbdare cu tine.
Și poate că exact asta rămâne cel mai clar în memorie: nu camera, nu piscina, nu micul dejun. Ci acel prim moment, când ai pășit în hol și ai știut, instinctiv, că ai ajuns unde trebuie.
Text și fotografii: Anca Ciuciulin