Există în Thailanda un soi de dimineață care nu seamănă cu nicio alta din lume. E acea oră dinaintea zorilor când aerul miroase a tămâie, a mango prea copt și a promisiune. Pașii călugărilor buddhiști desculți abia se aud, ca o rugăciune șoptită care leagă cerul de asfaltul cald. Într-o tăcere aproape sacră – punctată de strigătul scurt al păsărilor Koel, un fel de cuc asiatic -, localnicii ieșiți în fața porților îngenunchează lângă ofrandele pregătite pentru călugări: orez lipicios, banane învelite în frunze de bananier, sticle mici cu apă. Călugării înșiruiți în ordine ierarhică primesc în bolul atârnat pe umăr ceea ce li se oferă, robele lor de șofran au parcă o lumină veselă ce precede răsăritul soarelui. Totul pare desprins dintr-o fotografie veche, într-o sepia atemporală; ritualul e păstrat mai ales în provincii și, dacă n-ar fi hainele contemporane ale oamenilor din stradă și mașinile, nimic altceva nu ar indica anul, deceniul, secolul în care ne aflăm…
Apoi vine ziua, cu toată forfota ei ce începe să fiarbă ca într-un gigantic wok urban. Motocicletele dansează printre mașini și tarabe, lumea merge ciripind în limba cea de neînțeles, vocile negustorilor au ecoul unei liturghii atrăgătoare. Paradoxal, faptul că nu înțelegi o iotă nu te incomodează ci, dimpotrivă, îți dă o cuviincioasă relaxare: din moment ce tot nu pricepi, nu mai bine faci o baie fonetică fără să te crispezi?! O doamnă în vârstă te îmbie cu un pad thai gătit cu răbdarea elaborării unui poem. Mănânci fără grabă, șezând pe un mic taburet de plastic. O pisică doarme în mijlocul trotuarului, neclintită de vuietul orașului – o metaforă vie a tihnei asiatice.
Dar poate că Thailanda adevărată li se arată unora abia seara, în piețele de noapte – ca un fel de contrapunct al tradiționalelor piețe plutitoare ce trăiesc doar dimineața. Șiraguri de tarabe cu lampioane timide sau acute, cu marfă ultra colorată și cu grătare sfârâinde pentru popor de toate vârstele și de toate națiile.
O fată vinde flori de lotus și îți zâmbește cu o seninătate care nu cere nimic în schimb. Îți întinde o floare, înțelegi că e un dar, iar în acel gest se strânge întreaga blândețe a unei nații.
Thailanda nu e o destinație. E o stare de grație. E o țară care te lasă să o atingi, dar nu să o înțelegi cu totul. E zâmbet și tăcere, e haos și poezie. Și dacă ai noroc, te va învăța să vezi frumusețea în lucrurile care nu se spun.
Text și fotografii: Anca Ciuciulin