Partea a II-a
Așadar, stau în buza Thailandei, într-o localitate de frontieră unde nu trebuia să fiu. Stau cu un ochi când pe rucsac sau valiză, când pe bateria telefonului muribund, mi se părea că trăiesc o piesă de teatru absurd: nu puteam afla unde sunt, limba lor tonală nu aducea decât sunete ciripite – și nimic nu suna a „Chong Sangam“ –, pancartele erau toate scrise în thailandeză, la ghereta denumită Tourist Police era pus lacăt. Iar ăia zâmbeau toți așa de ospitalier și binevoitor, că dacă-mi mai zicea vreunul „Yes, madam“ cred că apelam la un vocabular licențios. În românește, desigur.
Îl sun scurt pe bunul domn Sui; aflat la Bangkok, era însă cu ochii mereu pe traseul meu. Aveam consemn să-i spun zilnic pe unde mă aflu și ce fac, itinerariul meu prin Thailanda era stufos. Pricepe imediat că șoferul nu mă dusese unde eram așteptată și că singura soluție era să-mi trimită o mașină de la o agenție parteneră locală, să mă aducă la Bangkok în seara aia, după care să ajung cu avionul a doua zi la Ubon Rachatani. O frichineală de numai 600 km. Vine șoferul cu mașina de lux, microbuz de cinci stele, capitonat în piele, cu tot felul de facilități (nu că mi-ar fi păsat de confort), se ploconește, îmi dă apă rece, prosopel parfumat și îmi face semn (nu că mi-ar mai fi păsat, în halul în care eram, dar nici ăsta nu rupea neam engleză) să stau fără grijă, că până la Bangkok sunt doar 350 km.
***
Bun, ajungem după câteva ore în care nici mâncare nu mi-a trebuit, nici pipi n-am vrut la benzinărie, nici cuvânt n-am scos. Era vinovată întreaga Asie pentru necazul meu! Eram obosită, speriată, transpirată, scrâșnitoare, dornică de harță și de lamentații răzbunătoare. Domnul Sui, calm și surâzător, mă aștepta în hotelul unde trebuia să petrec cele câteva ore până dimineață. Mă pornesc, și-i zic, și mă răstesc, și mă manifest latin și balcanic. El zâmbea ușurel. De ce tăcea, de aia mă rățoiam mai tare. Încep să scriu și să desenez frenetic, cum fac la nervi. Trasez pe hartă toată eroarea, de parcă geografia mi-ar susține tirada…
Domnul Sui era mut, nedumerit, stupefiat, replica moale și vag, nici măcar nu încerca să mă potolească. Aveam să pricep mai târziu de ce. Cum e cu thainess, ce efect calmant poate avea cultura unei nații…
Thailandezii sunt, în general, zâmbitori și amabili, iar în particular sunt conservatori, sensibili, decenți, respectuoși. Turiștii sunt, uneori, exaltați, exuberanți, frenetici, vocali, stridenți chiar. Ca să poți găsi o cale adecvată și armonioasă de interferență culturală și comportamentală cu poporul zâmbitor, ar trebui să ții cont și să eviți gafele de etichetă și protocol, fie ele involuntare, justificate sau justificabile. Pudoarea este remarcată și profund apreciată.
Aceeași reținere elegantă se recomandă și în gesturi uzuale. Se gesticulează puțin, blând și reținut. Nu se trântește lingura în farfurie, paharul pe masă, nu se smulge ce ți se dă, nu se azvârle ce ai, nu se împinge, nu se smucește, nu se răstește.
Din orice comunicare, se exclude postura cu mâinile în șold sau în buzunare. Deși europenii de acasă ar interpreta asta drept atitudine comodă, dezinvoltă, nonșalantă, pe teritoriul Regatului Thailandez denotă că ai nervi întinși și iritabilitate necontrolată. Deci, impolitețe. În fața unor replici dure, vehemente, sau manifestări de furie ori nervi, thailandezul autentic în thailanditatea lui genetică și thainitatea lui deprinsă din pruncie va reacționa precum domnul Sui: va fi perplex, va ignora cu noblețe orice stridențe verbale sau gestuale.
Politeţea, gentilețea, fermecătoarea lor sociabilitate nu sunt accidentale, precum nici zâmbetul cald şi ospitalitatea nu sunt trucuri turistice. Toate vin din cutume ancestrale, din eticheta curții imperiale și mai ales din învățăturile buddhiste ce încă, din fericire, le modelează stilul modern de viață. Cum să încalci așa ceva?!
Text și fotografii: Anca Ciuciulin