„Koh Bulone e ultima insulă adevărată a Thailandei“, a tunat Seniorul cu gura plină, amenințând cu un picior de crab vreun Toma Necredinciosu’ imaginar. Pe masa foișorului nostru de pe malul mării se înălțase un mic munte de resturi de crabi fierți la ceaun în seara aceea. Mi se pare că eram cu adevărat fericiți: 3 tovarăși de huzur, ne întreceam în a sparge crabii, sugeam și lipăiam carnea zemoasă, mozoliți până la urechi, și lăudam Koh Bulone.
Maestrul nostru Jack Patora, un scafandru suedez pensionat, retras aici în urmă cu 11 ani ca să trăiască după pofta inimii, știa, sau pretindea că știe, tot ce mișcă în Koh Bulone și Thailanda. O scândură veche pe care era gravat „Kahuna“ atârna cu îndreptățire în fața bungalow-ului său din Panka Bay, unde i-am fost vecini vreo 2 luni. Ținând cont că țara asta are 2.775 km de plaje, peste 500 de insule mari și mici, 24 de parcuri naționale marine, e nevoie de un temperament de despot atoateștiutor ca al lui Jack să poți face o afirmație precum cea de mai sus. Dar îl citez fără să șovăi! Pe Koh Bulone nu există electricitate, apă caldă, sau mașini. Seara se pornesc generatoarele pentru câteva ore. îți ia 15 minute să străbați la pas întreaga insulă. Șoselele sunt niște alei pavate, late de jumătate de metru și lungi de câteva sute.
Pentru turiști, mica Bulone (una dintre cele 51 de insule ale Parcului Național Marin Tarutao) este un Ianus cu două fețe: una opulentă, cu plaje albe, orbitoare, și alta ieftină, întunecatp, bolovănoasă. Majoritatea turiștilor își fac veacul pe plaja albă. Cele două mari stațiuni ale insulei – Bulone și Pansand – își împart nisipul scânteietor și farangii (cum îi numesc thailandezii pe străini) cu bani, dispuși să plătească de la 30 de euro pe noapte. La mai puțin de 3 km în partea (și lumea) opusă a insulei, sunt casele localnicilor și câteva resorturi mai modeste, la jumătate sau chiar sfert de preț.
Tot aici se află o plajă neagră, apărută în urma unei erupții vulcanice. La reflux, fundul mării dezvelit pe aproape 1 km pare un peisaj selenar – cât vezi cu ochii, un câmp de rocă neagră care se încinge în timpul zilei. În anumite porțiuni, bolovanii lipsesc cu desăvârșire și fundul mării e negru și plat ca într-o piscină puțin adâncă, cu apă călduță.
Text și foto: Cătălin Gruia