Un oraș vioi: Ubon Ratchathani

Text și foto: Anca Ciuciulin

Știam că orașul din regiunea Isaan nu e printre destinațiile turistice uzuale – de fapt, de aia l-am și pus în itinerariul acelei călătorii prin estul Thailandei – și că își conservă identitatea culturală per se, fără concesii făcute industriei turistice intensive. E drept că îmi era oarecum la îndemână, la întoarcerea din Cambodgia vecină pe un drum cu peripeții amuzante, inclusiv un ocol prin… Bangkok; povestea, altădată. Acum, doar faptul că orașul mi s-a părut neașteptat de mare și că se bucură de o infrastructură și un aeroport perfect funcționale, moștenire de la americanii care în timpul războiului din Vietnam au avut aici bază militară solidă.

Am tras la un hotel mare, foarte „orășenesc”, unde se țin conferințe de tot felul – de aici avantajul, căci grupurile de clienți locali nu au treabă cu turismul, ci au un ritm diferit de gestionare a orelor. Bref, nu m-am călcat pe picioare la micul dejun căci ei începeau conferințele devreme, în timp ce eu am putut să gust pe foarte îndelete din toate ale bufetului garnisit ca pentru nuntă lânga marele bazin din lobby cu platformă pentru orchestră.

Rețin oarecum subiectiv două aspecte din Ubon Ratchathani: piața de noapte – acel vârtej ca un curcubeu viu, asurzitor și minunat mirositor, în care vrei să te pierzi și să caști gura la tot ce-ți iese în cale: mâncare pe grătare permanent încinse, sucuri în culori de șampon, ceasuri rolex, sandale împletite, muzicanți și maseuze – și „depoul” carelor alegorice din ceară. Astea m-au lăsat cu gura căscată.

Ansamblurile din ceară sculptată minuțios, sunt destinate unei ceremonii anuale – Candle Festival. În mod tradițional, înaintea sezonului ploios, credincioșii donează călugărilor buddhiști articole pentru uz personal și lumânări pentru a fi aprinse în temple. Festivitățile au loc în multe localități rurale, dar cele mai elaborate pregătiri și parade au loc în Ubon Ratchathani, unde „lumânările” (sculptate din lemn sau ipsos și îmbrăcate în ceară) sunt cam cât un vagon de tramvai de mari și reprezintă scene și personaje legendare hinduse și din mitologia buddhistă. Desigur, nu sunt niciodată aprinse – dar nedumerirea mea e cum de nu se topesc la 40 C?