Anca Ciuciulin
Ca orice preludiu corect, zilele precedente ar fi trebuit să te pregătească pentru spectacol. Avantajul localnicilor? Mai văzuseră defilarea figurilor de ceară. Dezavantajul meu? Credeam că știu la ce să mă aștept. Aș. Spectacolul a depășit în grandoare așteptările. Și zic grandoare în cel mai decent sens, că nu era paradă din aia cât stadionul.
O stradă din centrul orașului Ubon Ratchatani, pe câteva sute de metri, a fost învelită în folie de plastic și a devenit un catwalk aplaudat de fiecare suflet de thailandez care, ieri, gătise, iar azi se gătise.
Parada la care am asistat pe 29 iulie 2026 (mai fusese una în ajun) a început dimineața, pe o ploaie mocănească – prilej de profit pentru comercianții ambulanți de pelerine, umbrele și mușamale de acoperit genunchii celor așezați în tribune – și a durat vreo trei ore și jumătate. Cu totul și cu totul, în cele două zile s-au perindat 47 de ansambluri din ceară – unul de prezentare și 46 înscrise în competiția ediției aniversare Candle Festival 125 de ani; peste 37 de formații de dans și aproximativ 2.500 de dansatori din comunități ale templelor, școli și alte instituții din provincia Ubon Ratchathani.
Cum se derulează defilarea?
Mai întâi apare pancarta cu numele locului / templului, ținută de doi tineri foarte arătoși. La câțiva metri după, apar fie persoanele importante ale acelui loc (stareț, director, etc, dar nu mai mult de 7-8), fie direct echipele de lucrători. Mi-a plăcut mult să văd că vin înaintea carelor alegorice la care au trudit acești oameni de toate vârstele, modești și munciți, deopotrivă onorați și incomodați de hainele lor de sărbătoare.
După platformă, precedată uneori de un camion cu instalația de sunet, vin dansatori în costume tradiționale. Unele formații sunt numeroase și au o coregrafie elaborată, cu zeci dacă nu sute de dansatori care se mișcă simultan. Altele sunt surprinzător de mici.
Toate însă trebuie să treacă prin fața tribunelor în același ritm, ajustat și supravegheat de oamenii de ordine.
Și asta este una dintre diferențele majore pentru spectator; din stradă, vezi omul din fața ta. Din tribună, vezi nu doar carele alegorice, ci și fluviul uman, vezi cum fiecare comunitate își face propriul spectacol în interiorul spectacolului mare cu uniforme impecabile, fanfare, reprezentanți ai administrației, comunități ale templelor, școli, copii, adolescenți, femei și bărbați.
Spectatorii și cei care trebuie să facă spectacolul posibil
Organizatorii au pus la dispoziție peste 5.000 de locuri gratuite, în cinci puncte de vizionare de-a lungul traseului. Pentru cei care voiau un loc rezervat exista B-Seat, tribune amenajate de Camera de Comerț din Ubon Ratchathani. Un loc la parada de zi costa 1.000 de baht, iar pentru spectacolul de seară prețul era 500 de baht; în tarif intrau gustări și băuturi, iar pentru zona rezervată existau și toalete dedicate.
Eu am stat în altă parte. În tribuna oficială, împreună cu invitații internaționali ai TAT – Tourism Authority of Thailand. Pentru ediția din acest an, au fost invitați la Ubon Ratchathani 40 de reprezentanți ai presei, creatori de conținut și profesioniști din turism din 17 țări. Sunt bucuroasă și onorată că am fost aleasă să reprezint România.
Din tribuna oficială parada arată, inevitabil, puțin altfel. Nu pentru că ar fi mai impresionantă, ci pentru că vezi și partea ei instituțională: administrația orașului și a provinciei, reprezentanții turismului, invitații oficiali și oamenii care au venit să vadă dacă ceea ce s-a pregătit luni întregi funcționează în cele câteva ore pentru care există.
TAT a venit, de altfel, cu o miză foarte clară. Ediția aniversară a fost desemnată unul dintre cele trei Signature Thailand Events, alături de procesiunea bărcilor iluminate de la Nakhon Phanom și parada stelelor de Crăciun de la Sakon Nakhon. Ideea este ca asemenea evenimente regionale să devină motive de călătorie pentru turiștii internaționali, nu doar atracții descoperite întâmplător după ce ai ajuns în zonă.
La evenimentul organizat pentru presa internațională, actualul guvernator TAT, Thapanee Kiatphaibool, a prezentat direcția în care instituția vrea să ducă evenimentul. Nithee Seeprae, Deputy Governor for Marketing Communications al TAT, a făcut prezentarea dedicată turismului. Apoi, într-o engleză impecabilă, Weerasak Kowsurat – originar din Ubon Ratchathani și Chief Adviser to the Deputy Prime Minister – a avut cel mai bun și emoționant discurs despre potențialul turistic al provinciei și al regiunii Mekong. Cu atâta pasiune, încât ditamai jurnaliștii prezenți la recepție au ascultat cu urechile ciulite, uitând de pahare și bufet…
Ploaia și armata logistică
Cu câteva ore înainte de toate acestea, însă, pe strada încă udă se întâmpla ceva mult mai puțin spectaculos. Se pregătea parada.
Între cele două tribune fusese întinsă folie de plastic pe toată lățimea străzii, pentru ca dansatorii să nu-și murdărească pantofii și să nu-i ude înainte de intrarea în traseul oficial. În jurul lor, voluntari, personal tehnic, echipele care făceau ultimele verificări, oameni care repartizau formațiile și cei care se ocupau de public.
Există și o echipă medicală pregătită pentru eveniment. Nu era decor: targă, echipamente, personal de intervenție, ambulanță și un dispozitiv medical care a funcționat pe durata festivalului. Provincia a amenajat chiar un spital de campanie pentru cele trei zile ale manifestării, în cadrul căruia au lucrat voluntari.
În fotografii, toate aceste lucruri par detalii. În realitate, ele sunt ceea ce face posibilă parada.
Pentru că, dacă pui cap la cap cifrele — mii de spectatori, peste 2.500 de dansatori, zeci de formații, zeci de platforme și ansambluri de ceară, un traseu care trebuie eliberat, supravegheat, curățat și menținut funcțional — începi să înțelegi că evenimentul nu este doar o manifestare culturală. Este o operațiune logistică de proporții. Și una făcută, în mare parte, de oameni pe care spectatorul abia îi observă.
Platformele
Poartă ansambluri sculpturale monumentale, cu personaje, animale, zeități, elemente arhitecturale și scene întregi. Rezultatul poate arăta ca o machetă uriașă, ca o scenografie, ca un fragment de basorelief transformat în trei dimensiuni și pus pe roți.
Și aici apare din nou diferența dintre spectator și reporter. Spectatorul vede platforma trecând și aplaudă. Jurnalistul are listă de întrebări: câți oameni au lucrat, cât timp, cine a sculptat, cine a făcut costumele dansatorilor, cine a plătit, cine a condus tractorul… La Ubon, răspunsul este de cele mai multe ori: comunitatea – despre care am scris în acest articol.
În 2026 au fost premiate mai multe categorii și dimensiuni, menționez doar că la categoria în care ceara este aplicată și ornamentată pe structură, premiul cel mare a fost luat de Wat Si Pradu – templul vizitat în ajun.
După paradă
Am ieșit din tribuna oficială înainte ca întregul spectacol să se termine și am ajuns din nou la nivelul străzii. Dintr-odată, nu mai eram între oficiali și jurnaliști internaționali, nu mai aveam în față un traseu perfect controlat (discret) de forțele de ordine și nici perspectiva aceea bună de la înălțime.
În oraș, festivalul „se desfăcea”. Oamenii își strângeau lucrurile. Spectatorii plecau. Comercianții își recuperau mărfurile. Străzile începeau să semene din nou cu străzile.
Și, după câteva ore de ceară, dans și organizare militară, nu mi-a displăcut deloc că totul se întoarce la scară umană. Festivismul obosește.
De ce ai veni până la Ubon Ratchathani?!
Candle Festival se întâmplă anual în iulie, adică în ceea ce pentru turismul clasic este low season, perioada musonilor. Ei bine, tocmai aici este avantajul.
Nu vii la Ubon pentru că ai „rămas” fără plajă. Vii pentru că există un eveniment pe care merită să-l vezi. Pentru că poți să-ți construiești călătoria în jurul unei tradiții locale, nu doar în jurul unei destinații.
Iar în cazul Ubon Ratchathani, tradiția nu este o reconstituire făcută pentru turiști. Este o sărbătoare care implică temple, școli, comunități, artiști, administrație și mii de oameni din provincie. TAT încearcă acum să o transforme într-un motiv internațional de călătorie, iar ediția din 2026, a 125-a, a fost primul pas în această direcție.
În plus, aș veni și pentru Ubon Ratchathani, și pentru întreaga regiune Isan, pentru templele și comunitățile din spatele festivalului, pentru textile, pentru mâncare, pentru picturile rupestre din Parcul Național Pha Taem, pentru măreția Fluviului Mekong și pentru lucrurile care nu încap într-un program oficial de cinci-șase zile.
Ce mi-a mers la casa sufletului? Khampun Museum din Warin Chamrap. Merită o poveste separată.
Text și fotografii: Anca Ciuciulin
Mulțumiri Tourism Authority of Thailand (TAT) pentru invitația la acest press trip și pentru ocazia de a descoperi Ubon Ratchathani în zilele Candle Festival 2026.