Prima dată când am intrat în Sanctuary of Truth din Pattaya, în 2019, am făcut ceea ce face probabil orice vizitator: am ciulit urechile la explicațiile ghidului, mi-am potrivit mai bine pe creștet casca de protecție (recuzită obligatorie când intri într-un șantier, fie el și monument de artă) și am fotografiat în neștire… lemnul. Căci aici totul e din lemn: coloane, frontoane, zeități, animale fantastice, nenumăratele personaje care par să nu lase niciun centimetru de suprafață neocupat. Am povestit în acest articol despre filosofia și simbolurile acestui cel mai mare castel de lemn din lume, realizat fără niciun cui sau element din metal.
Și aveam de ce. Sanctuary of Truth este, pur și simplu, o bijuterie. Un proiect extravagant, spectaculos până la exces, dar atât de bine realizat și atât de bine pus în scenă încât nu poți decât să-i admiri ambiția. E unul dintre acele locuri în care realitatea pare să fi fost desenată pentru fotografii.
De data asta aveam deja fotografiile. Știam și povestea pe care urma să mi-o spună ghidul. Așa că, într-o zi de august în care nu era prea multă lume – deși low season în Thailanda nu înseamnă deloc că e pustiu, ci doar mai puțin aglomerat și mai ieftin –, am avut timp și tihnă să fac un lucru aparent ireverențios: să mă uit la cei din jur.
Și am început să-i fotografiez pe ei, cerându-le desigur acceptul prin gesturi și zâmbet.
Un copil cu casca de protecție în mână, două fete așezate pe o bancă între coloanele sculptate, familii care își caută locul potrivit pentru fotografie. Cineva privește în sus. Altcineva, în mijlocul acestui exces de frumusețe, se uită liniștit în telefon. O femeie se odihnește câteva minute, dusă pe gânduri sau răpusă de căldură ori sete, că de plictiseală nu poate fi vorba. O tânără în alb care pare să fi intrat într-un decor de film, însoțită de fotograful profesionist. I-am fotografiat și eu, iar el s-a oferit apoi să-mi facă o poză. Fata a intervenit imediat în regie: „Capul așa, picioarele mai la stânga…” M-am trezit, pentru câteva minute, model în propria mea fotografie. Cred că le-a plăcut că îi luasem în serios ca profesioniști.
Așa se face că, după șase ani, Sanctuary of Truth a ajuns în fotografiile mele într-un fel puțin diferit. Nu pentru că aș fi avut nevoie să-l privesc cu ochi mai critici – asta ar fi fost chiar ireverențios – ci pentru că, după prima întâlnire, îmi permiteam să mă uit și la prezența umană din miezul colosului din lemn de tec.
Și aici intră în scenă, pe lângă turiști, oamenii care îl întrețin, îl repară, îl completează: meșterii cu bucățile lor de lemn, rumegușul de pe podea, scările, uneltele, mătura de pe treptele monumentale. Nu sunt atracția principală, și nici nu trebuie să fie. Sunt doar partea cotidiană a unui loc care, pentru vizitatori, pare desprins dintr-o altă lume.
Și unii, și ceilalți, îi adaugă o altă dimensiune. Fiecare își găsește propriul loc în universul sculptat, pe fundalul sonor al dălților neobosite: „musafirul” privește, fotografiază, se odihnește, se minunează, caută un unghi bun. Apoi pleacă și lasă loc următorului.
Poate că asta mi-a plăcut cel mai mult la a doua întâlnire. Nu faptul că Sanctuary of Truth mi s-a părut mai puțin impresionant, dimpotrivă. Ci că, după șase ani, am putut să-i fotografiez pulsul, momentul, fără să mai încerc să cuprind în cadru tot monumentul.
Text și fotografii: Anca Ciuciulin
Mulțumiri pentru invitația în press trip: Tourism Authority of Thailand