Oamenii Thailandei mele

Buddha stătea tolănit, mai să adoarmă. Aşa stă el de obicei în Thailanda, afară e căldură amestecată cu umezeală, cum să stai altfel? M-am aşezat în curtea templului sub un copac-coral, cu flori uriaşe. Un călugăr a venit lângă mine, am crezut că e doar o petală căzută din pom, în hainele lui portocalii. Politicos ca un lord şi binevoitor ca un bebeluş, mi-a şoptit: copacii coral aduc bogăţie, munţi de aur. Nouă ne plac banii şi profeţiile despre bani. Călugărul s-a evaporat şi a început să plouă răcoritor.

Am fugit pe stradă, un tuk-tuk m-a cules. Şoferul s-a întors şi mi-a zâmbit, dinţii lui albi străluceau. Vom ajunge imediat! Ne strecuram cu o viteză uluitoare printre alte mijloace de locomoţie, mai mari, mai colorate, săream peste pietoni şi tăiam calea camioanelor, cu acest şofer-rege al adrenalinei, dovedindu-şi precizia uluitoare şi curajul, moştenire probabil de la legendarul rege Taksin care i-a învins pe burmezi şi pe kmeri. Am ajuns în piaţa Chatuchak.

Vânzătorii râd şi te trag în prăvăliile lor minunate. Mâinile lor, mâinile părinţilor lor, au învăţat să ţeasă mătasea, să facă umbrele de hârtie, să sfredelească în piatră şi să toarne în bronz oameni şi zei. Madam, doar priveşte! – şi sulul de mătase s-a desfăcut în faţa mea, roşu aprins. Aşa trebuie să fie Orientul Îndepărtat, nostalgia după copilăria omenirii. Am închis ochii şi mătasea a dispărut, prăvălia a dispărut, o femeie frumoasă ca o orhidee albă, aproape o părere, nu un om, şi-a împreunat mâinile şi şi-a plecat capul. Plăcerea e meseria mea, abandonul tău este răsplata mea. M-a dus pe o plajă. Şi aerul e fierbinte. Mă atinge brutal. Mâinile îmi trosnesc, picioarele parcă se frâng, spinarea e demontată şi pusă la loc. Când mă ridic plutesc la zece centimetri de pământ, nu mai am greutate. Aş putea să adorm, aşa, în picioare, dar o femeie cu gâtul înfăşurat cu inele de cupru vine şi mă strânge în braţe.

Cine e mai exotică, eu sau ea? Luna ne ocroteşte, acum tigrul e departe în pădure. S-a lăsat seara şi fantomele se izbesc de inelele de la gâturile acestor femei. Noi avem leacul de frică, noi avem secretul. Zâmbesc şi cântă, zâmbesc, apoi se topesc în pădurea întunecată. Mă mir. Câtă bunătate e în animalul ăsta mare, câtă bunătate e în omul ăsta mic, care îi stă fără frică între urechi! Când dorm cu el, elefantul e fericit! îmi spune îngrijitorul, mângâind uriaşul şi îndemnându-l să intre în apă. Cărările din junglă sunt înguste, baletul pachidermului demn de teatrul Balşoi.

Un mango prea copt a căzut din copac strivindu-se de pământ. Jungla e departe acum, pe această stradă aglomerată, femeile fac mâncare caldă, cu privirea unor mame. Dau din mâini, sunt nişte scamatori, nu nişte bucătărese. Miroase a lemongrass şi a curry roşu, mâncarea îmi arde gura şi mă pune în mişcare.

Dar stai. În jurul meu nu mai e nimic altceva decât o scenă unde fete dansează delicat, cu mişcări line, întocmai cum o floare îşi poate deschide petalele. Muzica e dulce şi povestea e de dragoste pentru că asta e lumea în care oamenii s-au lăsat de bunăvoie înghiţiţi de sentimente.

Unele dintre lucrurile povestite mai sus s-au întâmplat în realitate, pe celelalte le-am visat in Chiang Mai, locul meu preferat din Thailanda. Toate însă sunt adevărate.

Text: Ana Maria Caia

Fotografii: Anca Ciuciulin