Eram obosiţi, flămânzi şi profani. Fără nici o iniţiere, ni se aruncă provocarea să comandăm prima cină într-un restaurant pitoresc, pe una dintre străzile hărmăluitoare din Patong.
Gang hunlay. Kow soi gai. Nam prik ong. Yum woon sen. Som tam pu sau Som tam thai? Gai yang – sau poate Mu yang? Să fim serioşi. Pe lista de bucate sunt încă 44 de chestii de-astea. Descrise pe lung în thai şi vag traduse în engleză. E riscant să alegi după poze. E indescifrabil ce au vecinii în farfurie, nuanţele şi texturile sunt derutante, totul poate ascunde capcane – chiar şi surâsul fetei care te asigură: No hot, no spicy! Pe naiba.
Salvarea noastră s-a numit Manachai Wattanawongsarat, secretar la Ambasada Thailandei din Atena, venit în vacanţă la părinţi. Grupul lihnit şi amuţit – români, sârbi, un grec, un bulgar, un moldovean ş.a. – se lasă în nădejdea lui. Altminteri, va sfârşi cu gura în flăcări sub robinet sau eşuat spre consolare la McDonald’s.
Şi unde nu se umple masa cu feluri pe bază de pui, porc, raţă, peşte şi legume, care se împart ca în familie, din platouri şi castroane mari. Pâinea ne lipseşte, deşi e substituită de orez. Ne îndoişează patriotic mămăliga decupată ca suport pentru mielul fiert în paişpe mii de arome. Miroase ca în Nirvana tuturor bucătăriilor lumii, arată ca în cel mai frumos vis al flămânzilor. Supa tulbure ca Mekongul emană efluvii divine, ceva între pădure încinsă de soare şi pepene ciuruit cu scorţişoară; peştele are o dulceaţă perversă, tolănit pe o spumă de ierburi ce par putrede, dar au aroma fânului cosit de fecioare; carnea albă se topeşte ca un foc de artificii la Sărbătoarea caloriilor. Desertul, mango sticky rice (notaţi asta undeva, e memorabil): e ca şi cum ai alerga pe o plajă, la apus, după ce ai făcut baie în miere şi te-ai şters cu nişte nori.
Un orgasm gastronomic ce merită cărţi întregi, nu doar 300 de cuvinte. Pe care oricum le-am depăşit.