V-ați întrebat cum se face zahărul de cocos?

Nici eu. Dar nici nu m-am dat în lături de la a vedea ce și cum atunci când am avut ocazia, ba am mai și plătit pentru asta.*

Așa am ajuns la o familie din Samut Songkhram, cea mai mică provincie din Thailanda. Cel mai probabil numele nu vă spune nimic – la urma urmei nici thailandezii n-ar ști nimic de județul Călărași, de exemplu.

Însă ați auzit sigur de celebra piață de pe șinele de tren, Maeklong Railway Market. Ei bine, această piață se află în provincia Samut Songkhram. Tot aici este și Amphawa Floating Market, o piață plutitoare de weekend foarte populară.

În Samut Songkhram se cultivă, printre altele, pomelo, lychee și mulți cocotieri. Familia la care am ajuns eu cultivă și ea palmieri în livada din spatele casei și face zahăr de cocos de câteva generații încoace. Cel puțin așa mi-au spus mie, dacă m-au mințit ei pe mine, vă mint și eu pe voi.

Procesul de fabricație al zahărului de cocos începe de cu seară sau noaptea târziu, atunci când muncitorii din sat, de preferat sprinteni și slăbuți, se cocoață în cocotier pe o scăricică subțire cât un arac.

Ajunși aproape de vârf, aceștia crestează bobocul de cocos. Atașează apoi un tub din lemn de bambus și îl lasă acolo câteva ore bune, până se umple de nectarul scurs din bobocul crestat. Dimineața, cu noaptea-n cap, urcă din nou scăricica și iau tubul plin.

Procesul ăsta poate fi repetat de două ori pe zi – o dată seara, cum am zis, și din nou dimineață, cu recoltare după-amiază – dar cei la care am fost preferă a recolta doar dimineața pentru că fac zahăr o singură dată pe zi.

Nectarul astfel adunat se strecoară și se varsă în niște ceaune thailandeze, de fapt niște wok-uri imense. Și apoi se fierbe. Și se fierbe și se fierbe… ore întregi. Dacă vor să facă sirop se fierbe mai puțin, dacă vor să facă zahăr, se fierbe mai mult.

Nu vă puteți imagina cât de cald poate fi acolo. De mirosit miroase a ceva parfumat, dulceag. Recunosc, mă așteptam să simt și un oarecare miros de ceva puțin fermentat, doar seva aceea a stat toată noaptea în căldură în tubul ăla de bambus.

Dar ei, pentru a întârzia procesul de fermentație, pun în recipientele din bambus scoarță dintr-un arbore numit Payom. Cred că în română îi zice arborele de sal, dar nu bag mâna-n foc.

După fierbere, se transferă nectarul fiert, acum aproximativ de consistența unei melase, într-un alt wok.

Apoi urmează procesul de răcire, de „aerare”. Înainte se folosea o unealtă de mână, ceva ce seamănă cu un tel uriaș, și era foarte dificil. Mi-au dat și mie unealta ceea să încerc să amestec în zahăr și sincer n-am făcut mare lucru. În zilele noastre folosesc pentru etapa aceasta o mașinărie electrică, cea pe care o vedeți mai jos în poze.

*Probabil se poate vizita și pe cont propriu, dacă găsiți un mod de a contacta o astfel de familie ce produce zahăr de cocos. Eu am mers printr-o agenție într-un tur ce a inclus vizita aici, Maeklong Railway Market și Wat Samphran – Templul Dragon. Nici nu au fost alți turiști înscriși, am fost ca la tur privat, doar eu cu ghidul.

Text și foto: www.CristinaFaceAventura.ro https://www.cristinafaceaventura.ro/