Deși mă chinui să dorm, frate, nu îmi iese nicicum. Am bălăurit până pe la 12 prin cameră, doar reușesc și eu o oră de trezire după 8. Vezi de treabă. La 6 sunt în picioare. Cobor la cafenea și nu petrec prea mult timp singură, căci restul găștii văd că are aceeași problemă ca mine, așa că reuniți ne povestim impresiile de ieri, de prin piețe, până ajunge Tik, ghidul nostru, să ne culeagă.
Prima oprire, piața plutitoare. Nu ne duce la cea din centrul Bangkok-ului, pentru că e prea comercială și scumpă. Conducem în afara orașului aproape vreo oră , iar apoi ajungem într-o zonă împânzită de canale, ca în Veneția. Ne arvunește o barcă și un vâslaș și ne lasă în plata Domnului vreo 2 ore, că se săturase și el de noi, cred. Cu vâslașul comunicarea mai pe pauză, că nu vorbea engleză și nici noi thailandeză. Puținele cuvinte învățate de la Tik nu ne prea ajutau.
Barca înaintează ușor pe apă în zona rurală a metropolei. Case de bambus urcate pe piloni, să le ferească de inundații, geamuri fără ferestre, uși fără ușă, și haine aranjate pe bârne. Apa e de un verde maroniu și mă aștept să sară în fiece minut cel puțin o iguană din ea. Nu îmi termin șirul dezlânat de gânduri, că ne arată barcagiul ditai șopârla ieșind din apă. Maaaan! This is not fun! După care aflu că nu sunt nici agresive, nicidecum veninoase.
Ajungem și la piața plutitoare. Care de fapt e o piață în toată regulă, atât doar că tarabele sunt bărci ce se plimbă continuu. Trec pe lângă noi o multitudine de fructe colorate, cărora nu le știu denumirea; legume cu forme ciudate și flori parfumate ce se revarsă în apa maronie. Femei cu pielea măslinie și zâmbete până la urechi ne îndeamnă să cumpărăm din fiecare. Le facem plăcerea că sunt tare ieftine toate.
Terminăm cu piața și barcagiul ne poartă înapoi pe alte canale. Răsar din loc în loc niște căsuțe încântătoare, stil american cu gazon de un verde orbitor. Ne prindem din bălmăjelile barcagiului că sunt ale unor americani stabiliți aici. Mna, asta da surpriză… Not. Nici nu m-aș fi gândit că stau thailandezi. Revenim la debarcader și Tik ne preia.
Următorul punct, piața de pe linia de tren. Nu aș ști să vă spun motivul pentru care oamenii ăștia ar face comerț pe linia ferată. Cert este că sunt cu tarabele întinse pe șine, iar când vine trenul, le adună, repede, repede, ridică și copertinele. Nu știu dacă e pentru turiști sau pur și simplu piața e acolo de ceva timp, linia s-o fi construit ulterior și nu vor să o mute, dar este un spectacol pe cinste.
Ne delectăm papilele gustative cu Mango sticky rice – cel mai bun desert ever din orez fiert în lapte de cocos, amestecat cu ceva miere cred și bucățele de mango. Mănânci până puști. În rest, pești urât mirositori, ce îmi mută nasul, mirodenii colorate, fructe și mai colorate, legume mici și zeci de ochi curioși ce ne însoțesc zâmbind.
Îl combinăm pe Tik să ne ducă să mâncăm undeva cu bucătărie locală. Ajungem în zona de backpackeri din Bangkok. Un restaurant mare cu prețuri nesimțit de mici. Îl întreb pe Tik care e mâncarea lui preferată. Răspunsul vine repede și cu un zâmbet larg „omletă”. Whaaaat? Bine, bine, zic, asta mănânci acasă, dar când ieși la restaurant, ce îți place să mănânci? „Nu ies la restaurant”. Mă înroșesc de rușine și îmi dau seama că viața mea și a lui sunt total diferite. Ne povestește că are trei copii, dar a trebuit să se separe de soția lui, pentru că rămăsese șomer și nu mai putea plăti chiria apartamentului în care locuiau. Drept urmare acum fiecare stă cu părinții, iar el lucrează de la 6 dimineața la 12 noaptea, ca să strângă bani și să se poată muta din nou împreună. Și toate astea mi le spune fără patimă, fără amărăciune, ca și când ai povesti că trebuie să speli o cană de cafea. E incredibil cum reușesc să ia lucrurile așa cum vin, fără să considere că e sfârșitul lumii. Comandăm o grămadă de mâncăruri, care mai de care mai picante și ne amuzăm de Tik – care, ca un copil, gustă fericit din fiecare. După decadența asta, ne lasă la hotel să ne schimbăm pentru că avem program de clubbing în Soi Cowboy. Căci nu poți să spui că ai fost în Bangkok dacă nu mergi cel puțin o dată în zonele mai deocheate ale orașului. Dar despre asta, altă poveste, altă dată.
Text și fotografii: Mihaela Fetița
Pe Mihaela o puteți citi și aici: www.traseunemarcat.ro