M-am izbit de Thailanda în 2010. Impactul a lăsat urme permanente, iar afinitatea mea spontană cu acest loc s-a dovedit, iată, ireversibilă.
Viața are un mod magic de a se desfășura și înfășura în jurul meu în chipuri neașteptate, neplanificate și, cu siguranță, nemaipomenite. Făcusem câteva călătorii îndepărtate, dar nicio potecă nu mă dusese în Asia – unde am ajuns din întâmplare: un coleg nu a putut pleca în acel press trip, eu aveam timp și pașaport valabil, și gata.
Traseul spre și prin Siam îmi fusese decis de ursitoare și a fost marcat de două repere esențiale: pasiune și noroc.
Cu pasiune și curiozitate am întâmpinat, acceptat și îmbrățișat de-a lungul vremii tot ce părea la început necunoscut exotic, ezitare socială, dubiu cultural. Fără șovăială, după primele zile am știut că aparentul haos thailandez este lichidul amniotic în care mă aruncase soarta și în care aveam să revin de multe ori. Și poate că Bunul Buddha mă va ajuta să ajung iar și iar.
Cu norocul a fost așa: am avut șansa ca zborurile lungi să fie line și fără surprize și mai ales să călătoresc cu oameni prietenoși, cordiali, afectuoși, solidari, pentru care camaraderia este starea naturală. Se știe că un companion „defectuos” îți poate distruge cea mai frumoasă experiență de drum lung… Am avut și norocul de a nu mă îmbolnăvi, deși alergiile mele au impus să învăț ce și cum să mănânc; am intrat în farmacii doar să cumpăr alifii pentru acasă. Nici de rătăcit nu s-a pus problema – deși prietena mea Mădălina are altă părere; micile pățanii inevitabile sunt doar subiecte de anecdote printre cei care mă știu.
La fiecare nouă călătorie, descopăr cât de multe mai sunt de descoperit, aflu câte mai sunt de aflat și de ce sunt așa cum am scris aici și am povestit dincoace.
Nu voi fi niciodată mai mult decât un farang. Nu știu mai mult de 30 de cuvinte în Thai, dar am studiat conștiincios regulile și normele de protocol care mă fac acceptată în comunitatea locală: prin limbajul universal al zâmbetului sincer și al bunăvoinței, al respectului față de poporul gazdă.
Am învățat din cărți și din Google, dar mai ales din experiențele de drum și de la oamenii din toate straturile sociale. Mă bag în vorbă (vorba vine „vorbă”, mai mult semnalizez gestual) și fraternizez instantaneu cu localnicii.
O vânzătoare de clătite din Chanthaburi, o recepționeră funky-glam din Bangkok, un șofer pios de tuk-tuk din Mae Hong Son, o țesătoare bătrână din Phitsanulok, un cerșetor seren de lângă Doi Inthanon, o familie de ceramiști din Sukhothai, două școlărițe curioase din Phrae, o maseuză ladyboy din Ubon Ratchathani, vreo doi-trei expați fericiți din Chiang Mai – plus toți, toți ghizii care au știut să fie empatici și toleranți cu entuziasmul meu latin, care au intuit că aveam ceva mai mult decât interesul turistic și profesional… Toate personajele astea întâlnite de-a lungul drumurilor m-au învățat câte ceva, mi-au dat perspectivă…
…Uneori pe fugă, să bifez n-șpe obiective pe zi, alteori bucurându-mă de luxul timpului nemăsurat. Uneori la 45° C din mijlocul câmpului de orez, alteori dormind cu două hanorace când nu se putea regla aerul condiționat. Uneori la hoteluri extraordinare cu SPA de 5 stele, alteori în colibe din bambus la buza junglei. Uneori cu buget relaxat la shopping de mătăsuri, alteori numărând ultimul baht prin sate fără ATM.
Ar fi ipocrit să declar că m-aș muta acolo. Nu, nu, sunt doar o structură europeană cu vocație de drumeț, dar m-aș duce de trei-patru ori pe an și aș face pe ghidul pentru prieteni.
Ar fi prea mult să zic că am crescut spiritual; să zicem că m-am adâncit în mine prin călătoriile thailandeze. Cumva, mă simt mai „eu” în Thailanda, chiar dacă sunt aruncată atât de departe de tot ce îmi este familiar și comod, căci este a doua (a)casă.
Ar fi exagerat să vorbesc despre revelații; mai degrabă m-am bucurat, cu nesaț curios, de ospitalitate și umanitate. Ceea ce, pentru mine, este esența spiritului de călător.
* Farang = termenul înseamnă „străin”, adică o persoană non-asiatică. Nu are nimic peiorativ.
Text și foto: Anca Ciuciulin