Niciodată nu e ca prima dată

Cabin crew, prepare for landing“

Uriașul Airbus A380 se apropie ferm, calm și sigur către poarta aeriană principală a Thailandei, aeroportul Suvarnabhumi din Bangkok. Uriașa cantitate de adrenalină din sângele meu, deloc calm, mă umple de frenezie și entuziasm, căci este primul contact cu vastul continent asiatic.

Corpul meu ignoră faptul că am fost pe drum mai mult de 36 de ore, mintea refuză să proceseze informația că am văzut răsăritul de două ori. Decidem împreună – eu, corpul și mintea – că vom ignora orice simptom de jat lag și ne pregătim să ne ascuțim percepția în fața primelor suflări de exotism. „Theo, prepare for landing and for being amazed.”

În copilărie, eu și sora mea aveam o carte cu legende, basme și povești asiatice. Am citit-o și răscitit-o până am făcut-o ferfeniță; s-a deșirat, unele pagini au rămas, altele au zburat către cine știe ce zări ale imaginației noastre, ca și când ne sugerau să le urmăm peste mări și țări, către Siam… Aceea a fost etapa de germinare a obsesiei mele pentru călătorii. A mai fost nevoie de timp, tenacitate, studii; de un mediu fertil în care să-mi exprim fascinația pentru necunoscutul Est foarte îndepărtat. A, și de o cameră foto profesională.

Când călătoresc într-o țară nouă, trăiesc foarte intens momentul inițial – aș zice „inaugural” – al primului contact. Percep acut și experimentez ceea ce este în jurul meu în premieră: oamenii, mirosul, forma și dinamica lucrurilor; sunt ca un nou-născut împins în câteva secunde într-un uragan de senzații. Iar în Thailanda, această imersiune în universul nemaivăzut a fost colosală: culoarea atât de vie încât îți șochează retina, mirosul atât de inedit încât îți scoală din somnolență toate simțurile plictisite de rutina europeană.

Visez ce visez și apoi ies din aeroport. Ignor măciuca în cap a gradelor Celsius, căci mă urc în câteva secunde în taxiul ce decolează spre megametropolă. Sunt în Bangkok, mă ciupesc și îmi confirm că nu e vis!

Până la hotelul unde rezervasem cameră, nu departe de Palatul Regal, iau contact cu realitatea urbană a capitalei cu cei vreo 9 milioane de locuitori. Primesc a doua măciucă: un șir infinit de mașini alcătuiesc șarpele infinit al unui trafic agonizant.

După o oră și jumătate de negociere cu zeii drumului, simt că aproape am ajuns la hotel, când șoferul zice: „Prea lung, trafic prost, mergi pe jos?”. Spun automat „da”, dar neștiind distanța întreb prudent: „Cât fac până acolo?”. El, senin: „Nu mult, 10 minute” și își ia cam repede tălpășița. Mă trezesc brusc în afara bulei confortabile de aer condiționat, luptându-mă cu elementele, soarele, căldura și mai ales cu umiditatea insuportabilă. După 30-40 de minute de mers, am înțeles că a vrut să spună 10 minute cu mașina, nu pe jos. Oricum, sunt aproape acolo, pot vedea hotelul, adică… îl simt, pentru că de nicăieri, pe măsură ce mă apropii de hotel, mulțimile devin din ce în ce mai ample, strada se umple de oameni care stau la coadă. Sute și sute – nu, mii și mii de thailandezi stau cu orele pentru a vizita zona unde a avut loc incinerarea îndrăgitului lor rege, Rama IX. Trec prin mulțimea densă, mă simt ca într-un ritual, trăiesc și eu un moment simbolic, mă încarc iarăși cu adrenalină.

Târziu, în camera de hotel, cred că îmi aud în urechi: „Theo, prepare to understand”

Text: Theo Udubăsceanu