Cea mai comună specie de arbori din categoria Durio este Durio zibethinus – adică durianul, fructul comestibil la numele căruia nu e om să nu se strâmbe un pic, ridicând sprânceana.
Ca și în cazul altor specii de durian, pulpa fructului emană un miros de neconfundat, intens chiar și atunci când coaja este intactă. Unii consideră că are un parfum dulce ca de pepene și o aromă agreabilă și apetisantă; alții găsesc că e o duhoare copleșitoare. Bietul durian stârnește reacții complet contrarii, de la apreciere entuziastă până la dezgust profund – fiind descris ca un melanj de ceapă putredă, damf de terebentină și efluvii de canalizare.
E drept că mirosul este intens și persistent, motiv pentru care fructele sunt interzise în anumite hoteluri și mijloace de transport în comun din Asia de Sud-Est. Sugestia mea e să îl gustați înainte de a-l condamna, puteți avea surpriza să îl găsiți delicios, mai cu seamă dacă este foarte proaspăt tăiat pe taraba negustorilor din piață.
Dar, indiferent dacă îl veți iubi sau detesta, hai să îi îndulcim un pic soarta cu o legendă:
A fost odată un maharajah care s-a îndrăgostit de una dintre minunatele sale servitoare și a luat-o de soție, apoi li s-a născut o fiică și i-au pus numele Duri. A fost educată frumos, ca la carte, pentru a deveni o doamnă duioasă și virtuoasă. Doar că Duri n-a moștenit și frumusețea mamei sale – ba chiar dimpotrivă. Fapt pentru care a trăit o viață singuratică, luxoasă ce-i drept, dar lipsită de prieteni și de pretendenți: din pricina înfățișării ei dezagreabile, nimeni nu a încercat vreodată să o curteze pe fiica maharajahului.
Fetele de seama ei erau deja căsătorite, își întemeiaseară familii și erau fericite – fapte care au fost de natură să-i producă nu doar mâhnire, ci și o depresie. Duri s-a îmbolnăvit grav. Deși vindecătorii regatului au încercat toate tratamentele și medicamentele, terapiile lor au fost în zadar, iar Duri se stingea văzând cu ochii.
Într-o seară, stând întinsă pe patul de suferință, a auzit pe fereastră o voce foarte dulce ce intona un cântec minunat; curioasă, în ciuda slăbiciunii trupului, s-a străduit să se ridice și să urmeze vocea îngerească… A doua zi, Duri a fost găsită fără suflare pe malul râului. Părinții au înmormântat-o pe versantul unui munte din apropiere. Localnicii aveau să o uite – căci oricum n-o doriseră în preajmă, de ce și-ar fi amintit-o?!
Doar că într-o bună zi oamenii au observat un copăcel ce încolțise acolo unde era îngropată Duri. Copacul a făcut flori, iar florile au devenit fructe; deși semănau cu alte fructe ale locului, emanau un miros tare neplăcut, erau acoperite de țepi și nimeni nu avea chef să le guste…
Dar, ca în orice basm, a apărut un voinic de pe alte meleaguri și s-a oprit la copacul ciudat; curiozitatea l-a făcut să cerceteze fructele spinoase cu miros rău și chiar să le guste. Ei bine, gustul era atât de bun! Oamenii locului au confirmat și au numit copacul și fructul în memoria ciudatei Duri care, în pofida înfățișării, avea firea blândă și inima curată.
Și de aici morala: ceva ce ți se pare îngrozitor, cu țepi inestetici și miros respingător, poate ascunde de fapt un miez plin de savoare. Se aplică și – sau poate, mai ales – la oameni.
Text: Theo Udubăsceanu
Foto: Theo Udubăsceanu, Dudva si Gerd Eichmann